Puterea care vine din munte

În inima României, acolo unde potecile se ridică abrupt și aerul devine din ce în ce mai rarefiat, există o rasă de cai despre care puțini mai știu, dar care pentru locuitorii munților reprezintă o moștenire de neprețuit: calul huțul.

Originar din zonele Bucovinei și Maramureșului, calul huțul este considerat unul dintre cei mai rezistenți cai din lume. Cu un profil coborât, un corp robust și o blândețe surprinzătoare, acești cai au fost, secole de-a rândul, tovarăși de nădejde ai păstorilor, grănicerilor și chiar ai armatei austro-ungare, care a recunoscut valoarea lor strategică în terenurile inaccesibile.

O rasă născută din piatră, frig și luptă

Legenda spune că primii cai huțuli ar fi apărut din încrucișarea cailor tătari rămași în munți cu armăsarii sălbatici din pădurile seculare ale Carpaților. Alte povești îi leagă de celebrul cal de stepă asiatic, Takhi, datorită aspectului lor compact și instictului de supraviețuire remarcabil. Cert este că acești cai nu au fost doar formați de om, ci mai ales de mediu – frigul aspru, iernile lungi și drumurile imposibile i-au modelat într-o rasă unică.

În timpul Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial, huțulii au fost folosiți de armatele din Europa Centrală pentru transportul echipamentelor în zonele montane. Capacitatea lor de a parcurge zeci de kilometri fără hrană consistentă sau pauze lungi i-a transformat în veritabili „eroi” ai frontului tăcut.

Caii și oamenii munților – o relație de supraviețuire reciprocă

În satele din Obcina Feredeului sau pe platourile din Munții Maramureșului, calul nu era doar un mijloc de transport, ci parte a familiei. În gospodăriile tradiționale, el era singura forță care putea transporta lemnele din pădure, trage sania pe zăpezi groase sau urca sacii de cartofi până la stânele izolate.

Pentru bătrânii din Cârlibaba, Breaza sau Izvoarele Sucevei, existența calului era sinonimă cu supraviețuirea. Iar copiii crescuți pe spinarea acestor animale învățau, fără cuvinte, lecția respectului față de natură și față de ființele cu care împarți viața.

Declin și renaștere

După 1989, mecanizarea accelerată, depopularea zonelor montane și lipsa de sprijin pentru creșterea raselor autohtone au dus la un declin îngrijorător al numărului de huțuli. La începutul anilor 2000, numărul exemplarelor din România scăzuse sub pragul critic. Mulți specialiști se temeau că vom pierde pentru totdeauna această rasă emblematică.

Dar, în ultimul deceniu, un val de inițiative – de la ferme specializate până la tabere ecvestre – a redeschis drumul spre redescoperirea acestor cai. În Bucovina și Maramureș, proiecte finanțate din fonduri europene au sprijinit conservarea și reproducerea cailor huțuli, iar tinerii fermieri au început să-i folosească din nou, atât în agricultură, cât și în turismul ecvestru.

Astăzi, în cadrul hergheliei de stat Lucina – una dintre puținele herghelii de stat dedicate exclusiv rasei huțul – vizitatorii pot observa cai care poartă în privire nu doar blândețea animalului domesticit, ci și mândria unei rase formate în bătălia cu muntele.

Mai mult decât un cal

A merge „pe urmele celor mai rezistenți cai” înseamnă a pătrunde într-un univers în care forța nu se măsoară în mușchi, ci în perseverență. Calul huțul nu impresionează prin viteză sau eleganță aristocratică, ci prin capacitatea sa de a merge mai departe când toți ceilalți s-au oprit. Este, în esență, o lecție de viață: despre adaptare, despre echilibru și despre relația intimă dintre om și natură.

Într-o lume în care se caută soluții durabile, caii de munte ai României revin în actualitate nu doar ca simboluri ale trecutului, ci ca modele de viitor. Iar legenda lor – trăită, nu inventată – continuă să inspire.

Last modified: mai 11, 2025